Paradoxul sticlei (ca recipient, nu ca material) este că oricât de frumoasă i-ar fi forma, sensul ei stă tocmai în golul dinăuntru. Iar noi, ca agenți ai Armoniei Universale, aducem sticla la vocația ei dintru început. Alegoria fiind că trebuie să te golești, pentru a te putea re-umple, fiecare sticlă de vin devenind astfel un remember și o incursiune metafizică asupra eu-ului transcendent. Și odată cu golirea sticlei (pentru a-i reda posibilitatea de a se umple, re-umple, re-construi ca și conținut), te golești de ceea ce constituie balast în mintea și existența ta, percepi arta celui care a re-re-reinterpretat locul și natura și eventual te transformi prin împartășire în din-ce-în-ce-mai-puțin-rău. Este, dacă vrei, un altfel de consum de artă, este explorarea artei cu toate simțurile, ciocnirea paharelor implicând și auzul în aceste demers, și cum nu ciocnești singur paharul, vinul te învață să împărtășești.

PS: Asa cum Armonia ca practică nu se limitează la meștesug!